Preotul Gheorghe Saftiuc

0
14 decembrie 2015 la 17:00  •  Ediţia 2015  •  0 Comentarii

“S-a dus cucul de aici / Şi şi-a lăsat puii mici / I-a lăsat lângă o tulpină / Să-i crească mama străină”. E primul cântec pe care l-a învăţat Gheorghiţă, un copil abandonat de mamă şi trimis la orfelinat. Într-o sigură strofă e viaţa lui. Aşa îl şi cheamă. Cucu. Gheorghiţă Cucu.

La vârsta de 11 ani, a ajuns la casa de copii a preotului Gheorghe Saftiuc, cel care în urmă cu mai bine de 15 ani, ajutat de soţia sa, preoteasa Mioara, a transformat o şcoală abandonată într-o casă de copii.

Iar Gheorghiţă a fost unul dintre “puii de cuc” care au ajuns să fie crescuţi de părintele Saftiuc şi soţia sa.

Până a ajuns la casa de copii de la Dolhasca, Gheorghiţă a fost la orfelinatul din Siret, care, îşi aminteşte el, “o puşcărie a fost pentru mine“.

Bătăi şi teroare, e tot ce îşi aminteşte de la Siret.

Astăzi, Gheorghiţă este la casa lui. Preotul Saftiuc, cel pe care Gheorghiţă îl consideră ca un tată, i-a făcut cadou o bucată de teren, pe care apoi faţa bisericească l-a ajutat să-şi construiască o casă.

„Cot la cot cu el am lucrat chiar când turnam fundaţia, mi-a adus şi două remorci de piatră, chiar din ograda lui, pe care trebuia să o pună la băiatul lui la temelie“, spune Gheorghiţă.

Tată şi mamă pentru 18 copii

Mai multe generaţii de copii au fost crescuţi la casa de copii a părintelui Gheorghe Saftiuc şi a soţiei sale, Mioara.

De mai bine de 15 ani cresc puii altora.

“Este ca într-o familie. Eu zic, sunt un tată, nevasta este mamă pentru 18 copii“, spune părintele, precizând că ştie ce înseamnă să fii orfan. „Am gustat din pâinea amară a unui copil orfan“, completează părintele, mărturisind că la rândul său a fost orfan de tată.

Preoteasa Mioara nu poate uita ziua când pe poarta casei de copii au intrat primii micuţi. Se întâmplă în primăvara anului 2000…

„Începuturile au fost mişcătoare. Mă simţeam ca o femeie însărcinată şi aşteptam să văd cum o să arate copii. Şi s-a lucrat toată iarna, iar pe 19 aprilie (n.r. – 2000) au fost primii copii, şase fraţi, mici, necăjiţi…“, îşi aminteşte preoteasa Mioara cu lacrimi în ochi.

I-am pus la acelaşi nivel cu copiii mei“

Mulţi dintre copiii crescuţi de “mama străină“ sunt astăzi la casele lor.

Pe lângă casa de copii, părintele a construit şi o brutărie, pentru a le asigura micuţilor pâinea de zi cu zi, şi un atelier de tâmplărie, unde a făcut mai tot mobilierul pentru casa de copii. La brutărie şi în atelierul de tâmplărie copiii care doresc pot învăţa o meserie pentru ca, atunci când îşi vor lua zborul, cum spune preoteasa Mioara, să se descurce în viaţă. Iar unii lucrează deja în brutării în străinătate, după ce-au învăţat să facă pâine şi colaci la brutăria din curtea casei de copii.

„Eu mă simt ca o mamă, dacă nu înveţi copilul să zboare, când o să zboare ce face el, chiar mă gândesc şi le spun: Copii, hai să învăţăm, într-o zi trebuie să vă descurcaţi, cum faceţi? Pentru fiecare tresar, fiecare reprezintă ceva pentru viaţa mea şi pentru mine şi i-am pus la acelaşi nivel cu copiii mei“, continua preoteasa Mioara.

Părintele şi preoteasa s-au gândit totuşi şi la “puii de cuc” care nu pot să zboare, iar pentru ei au construit şapte locuinţe sociale, ridicate în aceeaşi curte. Să rămână acasă.

Tot lângă casa de copii, Gheorghe Saftiuc a început în urmă cu mai mulţi ani o colaborare cu un medic stomatolog care le asigură copiilor consultaţii şi tratament gratuit, dar şi cu o farmacie, de unde, la nevoie, se pot lua medicamente pentru cazurile urgente.

Peste drum, părintele a construit şi un paraclis. I-a spus “biserica copiilor”, pentru că ei au cerut să aibă o bisericuţă a lor.

Aici au fost botezaţi peste 15 copii de la casa părintelui Saftiuc, printre care şi Gheorghiţă, la vârsta de 18 ani, după ce preotul Saftiuc, care îi este şi naş de botez, a aflat că acesta nu a fost niciodată creştinat.

A fost nevoită să abandoneze şcoala în clasa I. Astăzi este olimpică

Flori a fost nevoită să se lase de şcoală în al doilea semestru din clasa I, pentru a avea grijă de fraţii ei mai mici. A ajuns la părintele Saftiuc, la Dolhasca, după ce părinţii s-au despărţit, iar mama sa a ales să o dea la o casă de copii.

Flori este acum în clasa a VIII-a. Este şefa clasei şi în ultimii trei ani a fost premiată la olimpiada naţională de religie.

„Mă simt ca într-o familie pe care nu am avut-o niciodată să mă înţeleagă, să îmi ofere ajutorul“, îşi şterge lacrimile Flori. Astăzi este o adolescentă frumoasă. Un copil căruia părintele şi preoteasa i-au şters lacrimile de pe obraz şi le-au înlocuit cu zâmbete, un copil care, pentru prima oară, a început să viseze. „Să merg la facultate şi să-mi găsesc un rost în viaţă… să nu fac cum a făcut mama“, spune fata.

Şi-a găsit pe stradă mama care l-a aruncat la casa de copii. „Am început să plâng, am strâns-o în braţe acolo… e mama mea!”

Sunt cutremurătoare lecţiile de viaţă ale acestor suflete chinuite care au învăţat de la vârste mult prea mici ce înseamnă durerea, umilinţa, dorul de mama, de tata…

“Cât oi trăi, să am un copil, nu-l dau la casa de copii, că ştiu cum am trăit şi nu vreau să sufere şi el cum am suferit“, mărturisea Gheorghiţă în urmă cu câteva săptămâni.

Cu toată suferinţa îndurată, Gheorghiţă a vrut să-şi cunoască mama, iar părintele a reuşit să-i îndeplinească dorinţa. A întâlnit-o pe o stradă din Iţcani.

„<Ea e mama ta, Gheorghe>, îmi spunea părintele. Părinte, nu îmi vine să cred că ea e mama mea. Nu-mi imaginam că o găseam pe drum cerşind, vă daţi seama ce reacţie atunci, am început să plâng, am strâns-o în braţe acolo… e mama mea! O respect, chiar dacă nu m-a crescut, cum fac alţii copii, nu-şi respectă părinţii“, spune Gheorghiţă.

A strâns-o în braţe, a plâns şi şi-a promis că o să vină ziua când va avea casa lui şi atunci o va lua neapărat cu el: „Să simt şi eu că am o mamă, să stau şi eu la sufletul ei acolo, lângă ea, să-mi plâng şi eu durerea, ofurile, cum e într-o familie…“

Mama lui Gheorghiţă s-a stins însă înainte să mai apuce să vadă ridicată casa fiului ei.

„Pentru mine e o durere mare în suflet“, oftează “puiul de cuc“.

Gheorghiţă şi Flori sunt doar doi dintre copiii crescuţi de preotul Saftiuc. Sunt cu zecile în cei 15 ani şi fiecare dintre ei are o poveste tristă, dureroasă, în spate. Fiecare şi-a regăsit viaţa în versurile unui cântec trist. Pentru fiecare dintre ei, însă, părintele încearcă să găsească o speranţă, să aducă puţin soare asupra copilăriei lor întunecate.